Teroarea lui “iti place?”

“Iti place?” nu e niciodata ceea ce pare a fi.

Aparent o banala conventie sociala in care eu ma fac ca intreb si tu te faci ca imi raspunzi…afirmativ, “iti place” are o retorica a naibii de ingrata si de manipulatoare. Ce ma enerveaza e ca suntem invatati sa dam din cap afirmativ si sa afisam un zambet fals simpatic, usor interesat sau prea tamp (dupa posibilitati ca na, nu toti am luat lectii de la Allan Pease) incat zicem “da, sigur. neeeeext” fara framantari interne prea mari. Oricum n-am avea timp de constiinte spongioase.

„Iti place?” te ingenuncheaza zilnic sau macar o data la doua zile. Iti place, nu-ti place, asta e. Daca nu e vorba de mareata realizare insignifianta a celui mai bun prieten, cu siguranta o cunostinta simpatica careia n-ai vrea sa ii dai motive de deprimare cerseste complimente. I le servesti ca esti politicos, amabil sau interesat. Sau combinari din cele 3, luate cate doua. (Matematicienii zic ca ar fi 3!/2(3-2)! Eu nu comentez.)

N-ai cum sa scapi pentru ca pretextele sunt multiple. Daca nu e cea mai noua achizitie vestimentara si n-are nici o legatura cu look-ul, coolness-ul „cersetorului” sau inscrierea in trend, poate fi vorba de redescoperirea magistrala a unei idei vechi de cand lumea pe care o vei ovationa docil. Pericolul e iminent.

Sunt sigura ca undeva, in adancul existentei tale protestatare stii la fel de bine ca si mine ca „iti place?” nu e altceva decat forma scurta si disimulata de la „Nu-i asa ca iti place?”, „Asa-i ca-ti place?” sau „Cum iti place?” (ultima forma deja iti pune vorbe in gura: e clar ca iti place, acum esentiala este masura: iti place mult sau putin?). O stii, o recunosti, dar mai stii si ca oamenii implora mai mult sau mai putin voalat complimente. Le inspiram, le expiram si ne oblojim reciproc self- esteem-urile fragile. In fond, si tu faci la fel, nu? Nici tu n-ai chef sa-i astepti pe ceilalti sa navaleasca spunadu-ti cat de wow e ideea sau hair-styling-ul tau.

Mai stii si ca daca insisti sa gasesti dovezi de manipulare, „iti place?” e un exemplu atat de bun, incat si-ar merita locul in manuale supraapreciate si prezentarile de guru la care platesti serios sa asisti. Daca ai facut greseala sa zici da de complezenta, inseamna implicit ca s-a obtinut acordul tau. Ai devenit pe loc fericitul castigator al statutului de sustinator fervent al traznaii respective. L-ai castigat pe zi, pe saptamana, pe luna sau pe viata. Dupa noroc.

Meteahna e incurabila, dar cronica, asa ca as putea supravietui daca nu m-ar exaspera forma cea mai agravanta: „De ce iti place?”. Ok. Am clacat. Ai obtinut „da-ul”. De ce trebuie sa ma torturezi cu „de ce-ul?”.

In cazul in care sincer imi place nu faci decat sa ma obligi sa caut explicatii rationale pentru reactii instinctuale. Nu doar explicatii, ci explicatii politically correct. Disecand totul la microscop in timp record (ca daca iti rapund dupa zece ani o sa zici ca mi-am incenat argumentatia) ai mari sanse sa imi dau seama ca nu stiu sa-ti explic si poate chiar nu imi pace. Tu pierzi. E ca in axioma comunicarii (ma rog, un corolar a unei axiome, ca sa respectam rigoarea stiintifica) care zice ca atentia prea mare acordata comunicarii distruge comunicarea. Acelasi principiu.

In cazul in care mi-ai smuls un „da” de complezenta, nu-ti forta norocul. Fie o sa ma pui in situatia jenanta sa banguiesc ceva usor incoerent sau off topic, fie sa iti indrug platitudini si truisme. Multumeste-te cu putin.

Daca stau sa ma gandesc, as putea chiar sa scornesc o tipologie a raspunsurilor pentru “iti place?”, dar despre aceasta tentativa taxonomica, in post-ul viitor.

Wow. Cred ca mi-am batut recordul de lungime a posturilor.

Iti place, nu?